Cândva, cu câțiva ani în urmă, pe vremea când nepotul meu era încă mic, am avut plăcerea să fiu „bonă” pentru el. Cum s-a nimerit să fie acolo și o fetiță, prietena lui declarată, am rămas în grijă cu amândoi. Atunci am realizat cât de mult ne-am „murdărit” noi, oamenii mari.
Stând cu ei, privindu-i cum se joacă, cum vorbesc, cum pun întrebări fără teamă și fără intenții ascunse, mi-am dat seama că noi nu mai știm să primim lucrurile simplu. Le întoarcem pe toate pe toate părțile, le bănuim, le încărcăm, le dăm conotații, le trecem prin fricile noastre și prin experiențele noastre prost digerate.
Copiii nu fac asta.
Ei sunt acolo. Întregi, prezenți, curați în felul acela pe care noi, oricât ne-am strădui, nu prea îl mai putem imita.
Noi, oamenii mari, ne credem mai lucizi pentru că am trecut prin „toate”, dar de multe ori nu suntem mai lucizi, suntem doar mai uzați. Am confundat experiența cu înțelepciunea și controlul cu maturitatea. Dintr-o joacă vedem pericol, dintr-o vorbă simplă facem scenariu, dintr-un gest nevinovat facem intenție.
Copiii nu știu definiția copilului. Ei știu doar că sunt copii și atât. Nu se analizează cu gravitatea noastră, nu se întreabă ce fac cu viața lor, nu caută motive ca să se bucure. Trăiesc. Se bucură pur și simplu.
Poate de asta avem nevoie, măcar din când în când, să ne uităm la ei nu ca niște adulți care trebuie să-i corecteze mereu, ci ca niște oameni care au uitat ceva important pe drum.
Nu spun că trebuie să redevenim copii. Nu putem. Viața ne-a trecut prin destule și nu ne mai întoarcem curați de unde am plecat. Dar poate putem păstra măcar o parte din simplitatea aceea. Măcar atât cât să nu transformăm totul în control, suspiciune și oboseală.
De Ziua Copilului, nu cred că ar trebui să le urăm doar lor „La mulți ani”.
Poate ar trebui să ne întrebăm și noi, oamenii mari:
Oare suntem atât de mari, noi, oamenii mari, încât ne permitem să uităm că am fost copii?
