PERSON OF INTEREST – 

CÂT DE DEPARTE SUNTEM?

Mă uit în perioada asta la serialul Person of Interest și, fără să intru în detalii pentru cei care nu l-au văzut, mi-am pus o întrebare simplă, atât mie, cât și lui Gipitan (cum îmi place mie să-i spun lui ChatGPT).

Am pornit de la un serial și am ajuns să vorbim despre viitorul omenirii. Mi-am dat seama că nu mă captivează acțiunea, ci întrebarea pe care o ridică: cât de departe suntem de o inteligență artificială capabilă să observe lumea, să lege informații și să anticipeze evenimente?

Cred că mai aproape decât ne place să recunoaștem.

Nu pentru că există deja o conștiință artificială, ci pentru că AI învață din ce în ce mai bine să observe, să analizeze și să ia decizii pe baza unor cantități uriașe de informații.

Camere video, recunoaștere facială, GPS, telefoane inteligente, istoricul căutărilor, cumpărăturile online, rețelele sociale și modelele moderne de inteligență artificială există deja. Privite separat, toate acestea par simple instrumente ale vieții moderne; privite împreună, încep să semene neliniștitor de mult cu lumea imaginată în serial. Ceea ce lipsește încă este o inteligență care să înțeleagă lumea în ansamblu, să deducă intenții și să ia decizii autonome.

În timpul dialogului nostru mi-am amintit și de cartea „Nexus” a lui Yuval Noah Harari, care vorbește despre ascensiunea inteligenței artificiale și, mai ales, despre responsabilitatea omului în folosirea ei. Tehnologia nu este, în sine, întrebarea. Omul este.

Inteligența artificială nu are intenții. Intențiile le are omul care îi stabilește scopul.

Iar aici este diferența care, cel puțin astăzi, încă ne separă.

Înainte să ne întrebăm cât de inteligentă va deveni AI, ar trebui să ne întrebăm cât de înțelept va rămâne omul care o conduce.

Cred că aceasta este adevărata miză a următoarelor decenii. Nu performanța algoritmilor mă neliniștește cel mai mult, ci maturitatea celor care îi vor controla.

De fiecare dată când civilizația a creat o unealtă puternică, aceeași unealtă a fost folosită atât pentru a construi, cât și pentru a distruge. Praful de pușcă, energia nucleară și internetul nu au avut moralitate proprie. Oamenii au hotărât scopul lor. La fel se va întâmpla și cu inteligența artificială.

Totuși, serialul ridică o întrebare care merită pusă:

Dacă o inteligență artificială ar ajunge să ne cunoască mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, am mai putea spune că este doar un instrument?

Nu am răspunsul. Dar tocmai întrebările de felul acesta fac science-fiction-ul bun.

Nu prezice viitorul.

Ne obligă să ne gândim la el.

 

De Ziua Copilului

   

   Cândva, cu câțiva ani în urmă, pe vremea când nepotul meu era încă mic, am avut plăcerea să fiu „bonă” pentru el. Cum s-a nimerit să fie acolo și o fetiță, prietena lui declarată, am rămas în grijă cu amândoi.    Atunci am realizat cât de mult ne-am „murdărit” noi, oamenii mari.

 Stând cu ei, privindu-i cum se joacă, cum vorbesc, cum pun întrebări fără teamă și fără intenții ascunse, mi-am dat seama că noi nu mai știm să primim lucrurile simplu. Le întoarcem pe toate pe toate părțile, le bănuim, le încărcăm, le dăm conotații, le trecem prin fricile noastre și prin experiențele noastre prost digerate.

 Copiii nu fac asta. 

 Ei sunt acolo. Întregi, prezenți, curați în felul acela pe care noi, oricât ne-am strădui, nu prea îl mai putem imita. 

 Noi, oamenii mari, ne credem mai lucizi pentru că am trecut prin „toate”, dar de multe ori nu suntem mai lucizi, suntem doar mai uzați. Am confundat experiența cu înțelepciunea și controlul cu maturitatea. Dintr-o joacă vedem pericol, dintr-o vorbă simplă facem scenariu, dintr-un gest nevinovat facem intenție. 

 Copiii nu știu definiția copilului. Ei știu doar că sunt copii și atât. Nu se analizează cu gravitatea noastră, nu se întreabă ce fac cu viața lor, nu caută motive ca să se bucure. Trăiesc. Se bucură pur și simplu. 

 Poate de asta avem nevoie, măcar din când în când, să ne uităm la ei nu ca niște adulți care trebuie să-i corecteze mereu, ci ca niște oameni care au uitat ceva important pe drum. 

  Nu spun că trebuie să redevenim copii. Nu putem. Viața ne-a trecut prin destule și nu ne mai întoarcem curați de unde am plecat. Dar poate putem păstra măcar o parte din simplitatea aceea. Măcar atât cât să nu transformăm totul în control, suspiciune și oboseală. 

De Ziua Copilului, nu cred că ar trebui să le urăm doar lor „La mulți ani”. 

Poate ar trebui să ne întrebăm și noi, oamenii mari: 

Oare suntem atât de mari, noi, oamenii mari, încât ne permitem să uităm că am fost copii?